Romania comunista: aspecte ale vietii cotidiene

Romania comunista: aspecte ale vietii cotidiene
Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

La scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana, tabloul României comuniste: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne dar fără nedreptăţile acesteia.

Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Deşi pe hârtie progresul economic pare evident faţă de perioada interbelică, în realitate venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. O lungă perioadă de timp, în anii 50, produsele alimentare s-au obţinut de bază de cartelă în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70.

La fel de adevărat este însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul ştiutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe, şcoli, spitale. Dar la fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor au fost încălcate (ca să nu spunem lichidate), dacă ar fi să amintim doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj), libertatea de circulaţie (ieşirile în afara ţării era cvasi-imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.

Eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice, şi s-au reintrodus cartelele ce „funcţionaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei sunt diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.

Totul culminează în 1982 când se aprobă Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. „Specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii, ori aceeaşi „specialişti” au stabilit că românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic. Aşadar trebuie să mănânce mai puţin. În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. Se consideră însă că „oferta” este prea generoasă şi, în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980!Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale ouă – de o anumită mărime –, lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (ne amintim de celebra reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în şir. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.

Criza alimentară era doar un aspect al celei economice în care se găsea ţara. Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, în timp ce românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil. În România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, copiii erau obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru că lumina era întreruptă. Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant, ca atâtea altele, stabilea că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! Agricultura socialistă, unde anual se raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic: scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor şi studenţilor. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în agricultură.

România stătea foarte prost şi la capitolul tehnologie şi infrastructură. Reţeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de drumuri şi autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă – Bucureşti – Piteşti, cu câteva zeci de kilometri. Nu este deci greşit să afirmăm că situaţia deplorabilă din punct de vedere economic, mizeria în care era ţinut poporul român, a contribuit decisiv la căderea regimului ceauşist în decembrie 1989.

Autor: Cornel ILIE
Sursa: www.comunismulinromania.ro

screenshot0092-624x404 screenshot0045-624x403 screenshot0036-624x405 screenshot0026-624x410

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
Din aceeasi categorie