Pazvante Chioru cucereste Bucurestii. O poveste reala.

Pazvante Chioru cucereste Bucurestii. O poveste reala.
Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Timp de cateva luni, la 1802, Bucurestii au fost prada haosului, orasul fiind controlat de o maniera incredibila de catre un grup de aventurieri straini condusi de legendarul brigand Pazvante Chioru, aliat cu raufacatorii si golanimea locala, care profita de fuga din oras a domnitorului Mihail Sutu, a garzii de arnauti a acestuia (mercenarii albanezi nemaifiind platiti cu lunile), a boierilor si a fortelor de ordine orasenesti, descupanite de vidul de putere creat.

Astazi, cand spunem “de pe vremea lui Pazvante Chioru”, ne referim la un trecut neclar, incert, aproape imposibil de definit. La inceputul secolului XIX, cam aceasta era atmosfera in capitala si in tot restul Tarii Romanesti – o mare si cumplita devalmasie. Pazvangii din Vidin intreprindeau dese expeditii de jaf peste Dunare, unde jefuiau, omorau si violau dupa bunul lor plac. In 1800, de pilda, expeditia de prada asupra Craiovei duce, in final la distrugerea prin incendiere a orasului, din cele peste 7.000 de case doar vreo 300 ramanand in picioare. Se ajunge astfel la inedita situatie ca noul domnitor, fanariotul Alexabdru Moruzi, simtindu-se coplesit de evenimente, sa-si ceara singur mazilirea.
Anterior, voievodul Constantin Hangerli, acuzat de aga (generalul otoman) Hussein Kuciuk ca nu i-a aprovizionat indestulator trupele care asediau Vidinul cazut sub stapanirea rebelului Pazvante, primise firmanul negru si fusese executat de trimisii sultanului pe 18 februarie 1799.

Vidinul temutului Pazvante devenise punctul nevralgic al Imperiului Otoman, transformadu-se intr-un straniu “stat in stat”, care controla (si jefuia periodic) regiunile intinse de la Belgrad spre Varna si de la Dunare pana la Muntii Balcanici. Pazvante ajunge chiar sa-si bata moneda proprie si sa stabileasca relatii diplomatice cu diferite puteri straine, inclusiv cu nou infiintata Republica Franceza. Neputincios in fata razvratitului, care-I ridiculizase forta expeditionara de 100.000 de oameni si submina profund autoritatea, Sultanul Selim al III-lea recurge la un subterfugiu penibil, acordandu-i “iertarea” lui Pazvante si numindu-l pasa de Vidin, titlu pe care acesta il revendicase deja imperativ.

Cum a fost, insa, posibil ca un bosniac, sarac odinioara si de origine foarte umila, sa ajunga in cativa ani sa puna serios la indoiala puterea Inaltei Porti? Povestea lui Pazvante este una absolut iesita din comun, aventurierul salf-made-mad reusind sa se transforme dintr-un proscris oarecare intr-un dictator feroce si temut, mutilat, totusi, de un boieras roman ambitios, metamorfozat si el in capetenie de haiduci (zapciul Iancu Jianu), care-I va scoate un ochi cu hangerul “cainelui necredincios”, iar apoi, pe 27 ianuarie 1807, otravit de medicul evreu al orasului Vidin, unde autocratul ridicase o moschee, o biblioteca si o cazarma. (Unii istorici contesta aceasta versiune, sustinand ca tot Iancu Jianu l-ar fi omorat cu mana lui, pedepsindu-l pentru atrocitatile comise anterior asupra romanilor si a romancelor…)

— Descarca aceasta poveste in format PDF —

Viata lui Pazvante (nascut in iarna anului 1758) circumscrie o jumatate de secol de complicata istorie balcanica. Ivit pe lume in vilayetul Bosniei, el beneficia de o ascendenta pestrita. Unele surse il dau pe micul Osman (prenumele primit la nastere) drept fiul unor romani din Timocul sarbesc, trecuti la credinta musulmana pentru a evita plata taxelor si impozitelor datorate de supusii non-islamici din regiunile controlate de Semiluna. Alte surse, cele mai multe in fapt, il considera nascut din tata turc si mama croata, un mix tipic pentru multi bosniaci. Mama sa avea radacini amestecate, intre rudele dupa bunica materna numarandu-se reprezentanti ai multor natii balcanice, precum albanezi, sarbi, bulgari si turci, dar si ceva evrei. Figura dominanta a familiei era, insa, unul dintre bunici, care „facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pasvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului”. Cum tatal lui Osman moare de tanar, tocmai acest bunic militaros este cel care se va ocupa de el, influenta sa fiind una covarsitoare. Osman este un aventurier de la bun inceput, alaturi de bunic el deprinzand tainele manuirii armelor, dar si pe cele ale intrigilor politice, in plus ocupandu-se si de ceva camatarie. Dar aceasta activitate este vehement condamnata de preceptele religiei islamice, asa ca „Osman se afla pentru prima data in fata pericolului de a sfarsi atarnat in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei (oferite de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului”. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca: „Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri prilejuite de escrocarea unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni”.

La Bucuresti, junele Pazvantoglu isi propune o cariera militara, vrand sa ajunga seful garzilor voievodului, ceea ce si reuseste in numai doi ani, pornind, practic, de la zero, dar avand grija si sa mituiasca strategic cativa dregatori din divanul domnesc. Ajuns sef al arnautilor, Osman are parte si de o mica ratacire in arta, imprietenindu-se cu un tanar poet, revolutionarul grec Rigas Feraios (caruia i se atribuie origine aromaneasca). Relatia cu Rigas se va dovedi in curand de un mare folos, caci pofta de marire a lui Pazvante il face pe acesta „sa comploteze cu boierii mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului”.

Trecut inapoi Dunarea pentru a scapa de furia principelui pe care-l tradase, Osman nu se astampara si nu dupa mult timp isi organizeaza o banda de talhari turci si albanezi, cu care incepe sa jefuiasca Balcanii. Dar nimic nu era intamplator, planul sau fiind calculat pas cu pas. Din banii stransi din brigandaj, alcatuieste un plocon considerabil, pe care i-l va remite insusi Sultanului Selim al III-lea, promitand totodata ca va dubla periodic suma daca acesta il va numi aga. Banii proveniti din jafuri pana la urma nu au miros, iar Selim este din cale-afara de lacom, asa ca-i vinde lui Pazvantoglu functia, care-i va conferi un grad militar echivalent celui de colonel, dublat de functia de sef al unei garnizoane.

Numai ca bosniacul nu se multumeste cu atat si vrea sa avanseze pasa, adica guvernator de provincie cu rang de general. Dar, de data aceasta, nu se mai descurca asa de bine cu peschesurile, rateaza intrarea la influentul Mare Vizir si jocul sau pare sa se franga la stadiul de aga. Evident, bantuit de megalomanie, Pazvantoglu nu poate accepta asta. Se autoproclama pasa, instaurand un soi de stat independent cu capitala la Vidin. Selim se enerveaza si-l trimite in 1798 pe Hussein Kuciuk, impreuna cu o armata uriasa, ca sa-l puna la punct pe bizarul razvratit. Numai ca actiunea disciplinara esueaza lamentabil, iar drumul spre glorie al fostului slujbas bosniac de rangul al doilea pare sa nu mai poata fi oprit de nimeni. Autointitulatul si atotputernicul Pasa ajunge chiar sa-si bata moneda proprie, cu efigia sa pe avers si cu inchisoarea din Sofia pe revers! Sfidarea adusa autoritatii otomane era una de neinchipuit, fiindca aceasta era puscaria din care Pazvante evadase in tinerete…

Epuizand metodele de coercitie, Sultanul face o manevra imprevizibila si-l numeste, in fine, Pasa, dandu-i totodata liber si la expeditii de jaf in provinciile invecinate, aflate – culmea! – tot sub suzeranitate turceasca. Iar Osman nu uita si nu iarta. Tinta lui era Valahia, acolo unde inregistrase mari umilinte pe la treizeci si un pic de ani, cand Nicolae Mavrogheni (domn in perioada 1786-1790) il izgonise din tara, pentru complotul pe care-l urzise impotriva sa impreuna cu cativa boieri. In plus, tot la Bucuresti el fusese umilit si de o femeie de care se indragostise ingrozitor de tare: „Atras de frumusetea domnitelor romance de Ia curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa-numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social”. Trupele lui executa cu entuziasm ordinul si, pe langa atrocitatile obisnuite care insoteau jefuirea si incendierea satelor si targurilor, inclusiv a orasului Craiova, incep sa desfasoare adevarate campionate de violuri.

Acesta este momentul in care se dezlantuie ura antiotomana a romanilor, concretizata peste cativa ani si in contra-expeditiile de pedepsire organizate de cetele de haiduci, organizate pe sistem paramilitar, ale lui lancu Jianu, intre ai carui capitani se numara si acel Andrii Popa, teribilul recuperator de cadane.
Pe acest fundal, in ianuarie 1802, se imprastie zvonul ca trupele lui Pazvante se indreapta catre Bucuresti. Panica se instaureaza rapid. Doborat de propriai lasitate, domnitorul Mihail Sutu [destul de varstnic, ajuns la 72 de ani) isi ia averea si cativa boieri credinciosi (era deja la a treia domnie in Tara Romaneasca) si fuge in Transilvania, apoi se refugiaza la Viena. Inainte de a pleca, el ordona garnizoanei de arnauti sa apere orasul. Acestia, neplatiti de cateva luni, in plus se mai si cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Pana la urma, refuza lupta cu pazvangiii si se retrag si ei, iar „Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii, care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali”. Acesta situatie dramatica, fara precedent, va lua sfarsit abia dupa cateva luni, doar o data cu interventia in forta a trupelor turcesti regulate, pentru care nu este o problema sa restabileasca ordinea. Intre timp, insa, dezastrul a fost ceva fara corespondent in istoria moderna a urbei: „Profitand de fuga domnitorului, oamenii strazii si hotii au furat toate obiectele de valoare din Palatul Domnesc. in paralel, bandele lui Pazvantoglu reusesc sa puna stapanire pe oras, jefuind casele si violand femeile”, asa cum le fusese indicat in nenumarate randuri de catre conducatorul lor, inca nevindecat dupa refuzul Anicai din urma cu un sfert de veac (in urma caruia s-a speculat ca s-ar fi reorientat dinspre femei spre barbati).

Distrugerile fara seaman facute de mercenarii lui Pazvante nu au ramas fara replica. Un boier – totusi! – de rang secundar, Iancu Jianu isi organizeaza propria structura paramilitara, bazata pe cetele de haiduci, si trece viguros la contraatac, vanand unul cate unul detasamentele izolate de pazvangii, ramasitele trupelor izgonite de turci din Bucuresti. Apoi, ii urmareste pe talhari peste Dunare, unde „intr-una dintre inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea razbunarii, Jianu ii scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala”. Supararea peste masura a Jianului este confirmata de baladele celebre atat in Romania, cat si in Serbia sau Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat: Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!
Iancu Jianu simte ca are de indeplinit o misiune istorica si nu renunta la luptele cu pazvangiii intrati in declin: „in anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile mai vechi ale lui Pazvante, care atacase Craiova si, in repetate randuri, incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele, care devenise baza favorita de lansare a incursiunilor de prada ale lui Pazvante”. Simbolic, „Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman de amploare in Valahia”.

Pazvante si-a vazut definitiv subrezita puterea de catre un patriot roman. Din nou, Tara Romaneasca se dovedeste o nuca prea tare pentru singurul pasa din istorie care s-a razvratit impotriva sultanului sau, ba chiar a avut si castig de cauza!

Astfel, sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua sau mai multe versiuni care documenteaza acest ultim moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre un agent secret al Stambulului, respectiv medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul expres al Sultanului, „varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani”, fara de care huzurul de la Topkapi ar fi fost destul de greu de intretinut, ca si haremul de altfel.
In aceste conditii, pana la urma „mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre lancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit astfel dorinta de a-l ucide cu mana lui”, pe cel care lasa in urma-i lui doar amintirea oribila a crimelor si violurilor infaptuite din ordinul lui la Bucuresti, oras pe care l-a cucerit vremelnic, dar care l-a respins de atatea ori, chiar si atunci cand se parea ca ar fi ajuns la apogeu vremea lui Pazvante Chioru…

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
Din aceeasi categorie